Shop

  • Poezia Luminiței Giurgiu vine să spargă ternul unei lumi aflate la marginile pierderii de sine printr‑o exhibare a unor realități care se clădesc în spatele cuvântului, cerând imperios restabilirea echilibrului prin recuperarea valorilor care au stat la temelia binelui și a frumosului. Versurile ei, modern structurate prin ingambamentul care torsionează ideea și provoacă neîncetat cititorul, sunt o dublă provocare: la accederea spre sensurile tainice, metaforice ale limbii, pierdute în decadenta eră a postmodernismului în care ne situăm literar, și la regăsirea drumului spre o imagistică vie, stridentă, uneori acut surprinzătoare, dar binefăcătoare pentru spiritul anemiat de tehnologizarea din ce în ce mai agresivă. O gură de aer proaspăt e lirica Luminiței Giurgiu, un drum inițiatic ce trezește, distruge banalitatea și recucerește profunzimile de gândire, sens și simțire ale celui care pătrunde în paginile cărții și în sensibilitatea unei poete care scrie cu o mână sigură de soldat îmbrăcată într‑o mănușă de catifea. Poeziile acestea sunt precum vinul vechi al cărui gust te înfioară și apoi te îmbată.

                                                          Andra Tisher

    În universul poeziei Luminiței Giurgiu pare că au erupt, în același timp, toți vulcanii expresivității și ai simțirii. Acest lucru se datorează, în mare parte, vibrației necontenite, dar și tumultului de stări, afecte, incertitudini, uimiri, generate de întreaga sonoritate a vieții, cum spune poeta într-un vers. Este o poezie picturală și de-o versatilitate stilistică aparte, care pare să nu își epuizeze curând rezervele de cuvinte și de trăiri intense.

                                                          Savu Popa

      Iluzionistă desăvârșită a trucurilor cu figuri de stil, Luminița Giurgiu stăpânește prestidigitația sensibilității receptorului în cadrul unor stop-cadre lirice încărcate cu starea supremă, aceea de levitație lirică, te-am rugat nu te mai osteni să-mi oblojești fluturii reumatici din grădinile inimii/ nici spatele decoltat de trecerea timpului, dovedind în cel de-al patrulea volum al ei că magia fiecărei pulsații, care sfidează moartea, rezidă în poezie, acolo unde ce ai atins/ atins rămâne/ ce te atinge/ nu are sfârșit.

                                                     Ștefana Dicu

  • Agonias

    25.00lei
    Cu un pas mai aproape de maturitatea artistică, noul volum al lui Andras Chiriliuc ne prezintă un sine ipostaziat într-o multitudine de trăiri intense și inefabile, precum și în timpul unor experiențe pe care poetul le consemnează cu o sinceritate nealienată și o luciditate înduioșătoare. Forța și sensibilitatea se întrepătrund sub semnul poeziei, iar muzica pare să însoțească parcursul liric al poetului în cea mai ademenitoare expresie artistică, validând puterea vindecătoare a artei.“

    (Violeta Borzea)

      "Andras Chiriliuc are nevoie de poezie pentru, paradoxal, a-şi ordona existența. Versul alb e deja o experiență trăită. Poemele lui Andras Chiriliuc iradiază tenacitatea explorării, obsesia luptei împotriva mediocrității. Un preaplin de trăiri se transformă în expresie poetică."

    (Sanda-Maria ARDELEANU)

    "Poeziile lui Andras Chiriliuc se constituie la modul extatic, ca revelaţii ale bucuriei de a trăi (aspiraţie dar şi universal panaceu). Este o trăire plenară a unui întreg univers planând în jurul unui unic şi irevocabil axis mundi care este Erosul. Este o noţiune diversificată, cu particulare conotaţii fremătând de dor – de dragoste şi de o nestrămutată dorinţă de a trăi."

    (Gheorghe Macarie)

  • Adrian Voicu are auz de prozator și captează vorba insolită și cu haz, precum și toate nuanțele oralității. Într-o lume tot mai dezabuzată, încrâncenată, dispusă de-a pune răul înainte, Adrian Voicu este o figură singulară. El iubește viața și știe să-i aleagă bucuriile, cântând fără de griji.

    Horia Gârbea   

    În proza lui Adrian Voicu umorul se combină în chip fericit cu elanul epic și cu o mare inventivitate verbală. Și aceste calități sunt puse tot în serviciul unor acțiuni comice, parodice, dar din care nu lipsește suspansul. Adrian Voicu nu acceptă să se plictisească în proza lui și, drept urmare, nu îl poate plictisi nici pe cititor.

    Horia Gârbea

    Adrian Voicu pare să fie un demn urmaș al lui Ion Băieșu… este un scriitor cum puțini întâlnești în literatura noastră de azi.

    Ștefan Mitroi

    Adrian Voicu a mâncat instrucție pe pâine. Mai întâi, ca elev de liceu militar, apoi ca student al Academiei Tehnice Militare. Cum soarta a vrut să devină scriitor, nu ofițer, el se răzbună acum pe anii aceia, făcând instrucție cu cuvintele! Le cere fel de fel de lucruri ciudate și ele îl ascultă fără să crâcnească. Pentru umor înainte prezentați arm’!, zice el și cuvintele se execută, făcându-te să mori de râs, nu alta. Scapi cu viață doar datorită faptului că nu sunt foarte groase cărțile pe care le scrie.

    Ștefan Mitroi

    Cu dexteritatea scriitorului versat, cu finețea observației spectaculosului în interiorul cotidianului pe care doar raportarea la realitate ca spectacol ți-o dă și cu o doză sănătoasă de umor, Adrian Voicu reunește o serie de pastile, secvențe, micro-scenete, schițe de un haz teribil pornind de la episoade domestice pe care le prelucrează literar pentru maximum de efect. Proză umoristică, minimalistă, proză autobiografică, dar, mai ales, proză de bună calitate care te face să râzi, care stârnește veselie pe dinăuntru, textele lui Adrian Voicu recompun un univers al gingășiei, al naivității, al dragostei în final, pe care ar fi indicat să îl redescoperim și în propriile case, biografii, bucătării cât de curând, pentru a trăi cu adevărat.

    Cosmin Perța

  • Viața – o întâmplare cu oameni, alcătuită din zeci și sute de alte întâmplări care se combină într-o dioramă animată de infinite culori sufletești. Ca s-o înțelegi, trebuie să te prinzi în mișcarea ei de perpetuum mobile și s-o privești cu ochii minții, descompunând-o în fragmentele pe care Memoria le aduce la suprafață din timpuri imemoriale, din vremea arhetipurilor de la începutul lumii. Pentru că totul se petrece în același tipar al eternei căutări a iubirii ideale și a timpului care dă impresia că lasă lucrurile să se întâmple. Sub lupă, oamenii nu sunt decât variațiuni androginice care, sub impulsul ”voinței oarbe de a trăi”, își invocă mereu dreptul la fericirea întregului, cunoscută efemer și rămasă ca o rană deschisă în amintire.

    Cartea Mariettei tocmai asta face: descompune lumea și o rearanjează în fața cititorului, dăruindu-i a doua viață – a doua șansă la retrăire și la înțelegere. Prin scrisul ei, întâmplările capătă noi dimensiuni, cea a lucidității pe care ți-o dă analiza la retortă și caracterul universal al situațiilor în care ne regăsim cu precizia acelor de ceasornic. ”Nu există fericire fără așteptare, perfecțiune fără zgârieturi imposibil de ascuns, lumea oamenilor continuă să rămână în acel punct instabil aflat între alb și negru, între lumină și întuneric – orice am face...” – acesta pare a fi mesajul cărții, după ce dezbraci fiecare povestire de ”carnea” ei reală și o privești cu ochii celui trecut prin aceleași situații, cu alți oameni, în alte vremuri sau locuri, dar cu aceleași trăiri. Marele său merit este esențializarea emoției umane într-o serie evenimențială ancorată într-o realitate atât de familiară, încât creează sentimentul familiarității, atât de necesar pătrunderii sensurilor de dincolo de ficțiune. Iar prozatoarea o face cu dezinvoltură și cu un talent pictografic genuin, încât scrierea își îndeplinește toate rolurile specifice: educă, revelând imagini ale existenței umane convertite în materie epică, impresionează prin diversitatea personajelor și a trăirilor, delectează printr-un stil marcat de autenticitate și naturalețe.

    Andra Tischer, scriitoare

    Cartea Mariettei Dobrin invită cititorul într-o lume a sentimentelor, a visurilor pentru care trebuie să ai curaj să lupţi, a femeilor care vor să se rupă de rolurile lor tradiţionale, dar, în acelaşi timp, vor să trăiască iubirea şi să-şi redobândească locul în propria viaţă. Multe personaje sunt frumoase adormite care vor să se trezească, să-şi cucerească libertatea şi independenţa, fără să ajungă totuşi să desconsidere dragostea în toate formele ei.

    Este un volum al relaţiilor care au rădăcini în nisipuri mişcătoare şi nu ştii niciodată cât pot rezista şi cum se vor schimba, este o lume cu parfum italienesc, unde, prin intermediul unui cufăr, ai acces la  alte poveşti, este un univers al iubirii ce poate reapărea după zeci de ani în locuri în care nu mai e aşteptată.

    Alexandra Niculescu, scriitoare

  • Antologeek

    49.00lei
    Nu știu cum va arăta poezia viitorului, cu atât mai puțin geekșii de peste o jumătate de secol sau de peste un secol. Care vor fi deliciile de nișă? Poate Insula iubirii va deveni un soi de Squid games sau poate chiar „iubirea” va avea alte înțelesuri, cum am văzut că tinde să aibă de la secol la secol și de la zonă culturală la zonă culturală. Poate că jocurile video vor deveni de-a dreptul realități virtuale și poate că unii vor alege să trăiască exclusiv acolo. Poate că cinemaul va fi făcut de AI și fiecare om își va putea face filmele lui pentru el și prietenii lui. Poate că manga și anime vor rămâne niște relicve culturale ca stampele japoneze, iar universurile derivate din ele vor avea o cu totul altă formă și viață. Un lucru știu însă sigur: va exista poezie. Poate nu în această formă, însă poezia bună, chiar dacă își schimbă forma, tinde să își păstreze sensul și esența un timp destul de îndelungat. Așa că, da, sunt convins că și peste o sută de ani textele din această antologie vor putea fi gustate de publicul viitorului, pentru că sunt aici 32 dintre cele mai expresive și mai intense voci poetice ale momentului. Și ele vor sta mărturie poetică și antropologică pentru acest moment din „trecut”. Cosmin Perța   „NU dezbatem marile tematici ale universului”, zice Andrei Zbîrnea în cuvântul lui înainte, majusculându-și negația. Poate că nu (deși adevărul e că eu cred contrariul); dar cert e că ce se dezbat aici sunt marile teme ale umanului. Antologia asta fermecătoare, lipsită de temă, de concept, de ambiții ideologice de orice fel, e de fapt diversă ca poezia însăși. De la Insula Iubirii la Rilke, de la espresso la Chat GPT, de la finala cu Liverpool la stimulare magnetică transcranială, nimic din ce au atins vreodată creierul & inima umane nu lipsește din paginile ei. E așa de reconfortant că astfel de antologii sunt încă posibilă. Ele (rare) demonstrează ceva esențial: că poezia însăși e încă posibilă. Radu Vancu   Deși către tine, cel de peste 2 000 de ani, poate părea un subtitlu/mesaj utopic, Antologeek vorbește despre serile noastre din 2024, în singurătate sau în familie, cu bolul de popcorn, pe Netflix sau cu un podcast în căști despre ultimele evoluții ale conflictelor la nivel global. Cum zicea comediantul Teo într-un număr de stand-up, trebuie să ne gândim la arheologii viitorului în momentul final al existenței noastre. Când lăsăm ceva în urmă, de exemplu această antologie, mimica noastră nu-atât-de-serioasă sau un text cu fruntea descrețită în care NU dezbatem marile tematici ale universului ar putea să-i amuze pe arheologii de peste 2 000 de ani. Asta dacă va mai exista această meserie în nomenclatorul profesiilor de atunci. Sigur că aceștia vor avea teorii controversate care să izoleze definiția Inteligenței Artificiale din 2024 și că ne vor spune deschis cine cred că sunt Bianca, Alin, Marius și Ioana (voi aflați înaintea lor din cartea asta). Totuși, numele Antologeek va plăcea tuturor, la unison. E singura mea certitudine pentru peste 2 000 de ani referitor la această plachetă. Revenind în laboratorul Antologeek, țin să menționez că a fost o experiență pe repede înainte, cu sufletul la gură, o iubire de-o vară, care a debutat în mai de la propunerea Cristinei Munteanu, susținătoarea #1 a proiectului. Am trecut de la brainstorming la ideea de tematică venită de la Bogdan-Alexandru Petcu (subculturi și culturi pop în poezia contemporană românească), iar apoi am primit și numele Antologeek de la Alexandru-Codruț Ivașcu. A urmat heirupul de câteva zile de a contacta cei treizeci și doi de autori, urmat de religiozitatea unora de a respecta termenul-limită și de prelungiri de deadline motivate de vacanțe de vară și concedii. Nume noi au fost adăugate pentru a completa puzzle-ul lipsă la început de august. Toate aceste ramuri ale Antologeek, nu neapărat într-o succesiune cronologică, sunt de vină pentru produsul finit, care se vrea doar primul din universul poetic Arcane, care se naște cu ocazia asta. Sunt recunoscător tuturor celor care au făcut Antologeek posibil. Îi doresc să-și găsească mulți cititori curioși, inteligenți și cu simțul umorului dezvoltat! Andrei Zbîrnea
  • Firește că vorbim despre dialog în tradiția instituită de Platon. Cultura noastră în Europa este în permanență fuziunea dintre perspectiva alexandrină, platonică și neo-platonică a lumii, și cuvântul Evangheliei. Multă lume crede că dialogul e o discuție între două persoane, și este, tehnic vorbind, dar termenul grecesc e compus cu prepoziția dia, care implică străbaterea unui teritoriu.
    Teodor Baconschi Dialogul să învăță într-adevăr, dar ca să înveți să faci dialog, să te situezi într-un dialog, există niște minime condiții necesare. În primul rând, trebuie să îți placă oamenii, să îți placă simplul fapt de a sta de vorbă. Să ai deschidere, să fii onest, să dai dovată de sinceritate, să ai o cultură minimă și să admiri. Simona Preda
    Cel care știe să vorbească și să asculte, bine intenționat, om al păcii, este cel care asigură ziua de mâine, care face posibil viitorul. Pentru aceasta e obligatoriu ca omul să nu se considere „depozitarul adevărului” și să aibă un real interes pentru celălalt, cu convingerea că alteritatea nu alterează, ci îmbogățește (în cel mai bun caz) sau, măcar, limpezește și ne pregătește de negociere și consens.
    Laurențiu-Ciprian Tudor
  • Autonomie

    69.90lei
    A iubi, a înţelege, a primi atenţie şi a fi atent, a greşi fără a fi condamnat, a fi trist, a suferi… aceştia ar fi pionii aduşi de Adrian Teleşpan să joace în auton0m1e, însă numai pentru cititorii atraşi de jocuri de idei, personificări cuceritoare sau de adevăruri necosmetizate – mai ales livrate într-un mod ne-clasic, neaşteptat, câteodată ingenuu, de multe ori dur. Şi eu fac parte din carte – povestitorul vorbeşte cu mine de nenumărate ori; dar şi cu tine, cu toţi cei care au deschis sau vor deschide acest roman în care personajul principal se mărturiseşte ca un om căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i e străin. Şi o face cu umor, cu (auto)ironie, cu duioşie, cu disperare, cu frământări şi convulsii. Dar, în acelaşi timp, şi cu mult calm. Autonomia e definită ca fiind dreptul de a simţi propriile emoţii, fără să existe constrângeri din partea celor din jur – poate de aceea emoţiile, în rândurile lui Adrian Teleşpan, sunt chiar personajul principal. A, şi să nu uit: Naturalia non sunt turpia... Avertisment pentru cei înclinaţi să strâmbe din nas. Odilia Roşianu, redactor-şef Literatura de azi Secretul fericirii. Azi, pentru prima oară după multă vreme, am încetinit. Mă simt obosită, dar nu fizic. Sunt tânără. Toată lumea îmi spune că nu am voie să fiu obosită la vârsta mea. Şi au dreptate. Dar, pentru o clipă, am uitat de ce începusem să alerg. Ca să-mi dovedesc eu mie că pot? Ca să mă simt bine în pielea mea pentru prima oară? Ca să-i fac mândri pe oamenii care aşteaptă lucruri de la mine? Poate că ţintesc prea departe. Asta fac întotdeauna, aleg drumul greu. Nu-mi plac lucrurile care vin uşor. Slăbitul prin pastile. Banii prin înşelăciune. Statusul prin sex. Lucrurile obţinute aşa nu au nicio valoare pentru mine. Eu vreau să alerg până simt că vomit şi îmi cedează genunchii. Vreau să lucrez până mă ard ochii şi îmi plesneşte capul. Şi vreau să iubesc până la nebunie. Gata, mi-am amintit de ce începusem să alerg şi totul are sens din nou. Iubirea mă aşteaptă. Pentru ea alerg. Am descifrat secretul fericirii şi mi-a fost dăruită o jumătate de pagină ca să vi-l împărtăşesc. Here it is: Fă totul din iubire. Fă totul cu iubire. Fă totul pentru iubire. Irina Meller, Screenwriting | Film Production | Creative Development Presărat cu scene de o intensitate emoţională copleşitoare şi pasaje de o sexualitate frustă, dar profund revelatoare, noul roman psihologic al lui Adrian Teleşpan mi-a zdruncinat perspectivele, forţându-mă să regândesc convingeri adânc înrădăcinate. Este un text care sfidează limitele confortului şi redefineşte valoarea creativă a literaturii contemporane, transformând lectura într-o experienţă viscerală şi memorabilă. Gáspár Györg, psihoterapeut şi autor
  • Pentru cei îndrăgostiţi de limba română, de gramatica ei, de vorbirea corectă şi nuanţată, fiecare greşeală gramaticală, lexicală sau de altă natură, dar din aceeaşi categorie, lasă o rană profundă, care cu greu poate fi oblojită, mai ales atunci când se tot repetă, zi de zi, în toate mediile, ba chiar se amplifică. Și de aceea, datorită paginilor scrise de doamna Mariana Badea, mă simt răzbunată. Ba chiar vindecată, într‑o oarecare măsură. Pentru că toate aceste derapaje sunt scoase la iveală, demascate – şi apoi corectate, pe larg, cu nenumărate exemple, comparaţii şi explicaţii. Însă cartea Bumerangul cuvintelor nu este nicidecum una exclusiv „didactică”. O, nu, dimpotrivă! Cu umor şăgalnic, cu ironie (chiar muşcătoare, câteodată), dar şi cu tristeţe de multe ori, autoarea ne pune, de fapt, în faţa ochilor un roman poliţist, unde întrebarea ce răsare nerăbdătoare în mintea cititorului, la orice sfârşit de capitol, este: „Care va fi următorul criminal?” De fiecare dată avem de‑a face cu o înlănţuire de cuvinte şi de expresii „blajine”, atacate şi, în final, omorâte de „stricătorii de limbă”, printr‑o „falsificare intelectuală”, prin „surogate lingvistice”, în timpul unor „concursuri de agramaţi”, pe parcursul cărora toţi se luptă pentru a ocupa locul I pe acest podium dizgraţios. Pe lângă conaţionalii retraşi, care fac greşeli, în funcţie de vârstă, la ei acasă sau la şcoală, există cei care propagă, diversifică şi îmbogăţesc cu un mare zel toate aceste cusururi lingvistice, adică jurnaliştii, indiferent de locul în care aceştia se manifestă: TV, presă scrisă, presă online sau, pur şi simplu, „social media”. Atunci când a apărut, în anii ‘90, sloganul „Cu televizorul aţi minţit poporul!”, acesta se referea doar la mesaje în sine, la fondul acestora. Acum, nu e vorba numai despre televizor şi nu mai există doar problema minciunii ştirilor: nu, în prezent ne mint (şi) cu privire la faptul că ei cunosc limba română (de literatură, nici nu mai vorbim) şi declanşează un rău cumplit, ucigând‑o cu sânge rece. Și lăsându‑ne, după cum bine scrie autoarea, fără „oxigen gramatical”. Se pare că nu li s‑a adus niciodată la cunoştinţă îndemnul lui Caragiale, adresat jurnaliştilor: „Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune”. În cazul în care bănuiţi că sunt luaţi în vizor doar „muritorii” care comit greşeli, vă înşelaţi. Sub aceeaşi lupă bine calibrată intră şi noul DOOM, care, deşi ar trebui să fie un exemplu de perfecţiune în acest domeniu, dovedeşte slăbiciuni chiar de la primele pagini, respectiv de la Cuprins. Și nu se rezumă doar la ele. Acestea fiind spuse, vă invit pe toţi – elevi, părinţi, profesori, jurnalişti, specialişti (indiferent de domeniu), traducători, medici, redactori, oameni de ştiinţă, muncitori şi, în general, cei care (afirmă că) vorbesc limba română – să părăsiţi comoditatea unei utilizări a 100 de cuvinte, inclusiv acelea greşite, şi să intrăm împreună în „frumoasa şi cumintea limbă română”, aşa cum o numea acelaşi Nenea Iancu. Primul pas (şi cel mai potrivit) este chiar această carte. Bumerangul este acel obiect (armă, jucărie) care revine, cu viteză, la locul de aruncare. Prin urmare, „bumerangul cuvintelor” se va întoarce la noi – dar tot de noi depinde şi dacă ne va distruge sau nu!

    Odilia Roşianu (redactor‑şef Literatura de azi)

  • Profesorul Ovidiu Popescu a perceput istoria așa cum puțini au reușit să o facă. I-a înțeles resorturile didactice în cursurile animate despre artă, religie și cultură, a meditat și a sfătuit învățăcei și colegi deopotrivă, cu privire la dificultățile ori subtilitățile cercetării trecutului cu uneltele grele, ascuțite și temeinice ale limbilor vechi și ale paleografiilor, fără însă a pierde vreo clipă din vedere vocația de căpătâi insuflată de Clio: aceea de poveste, de basm, de narațiune fascinantă care îmbrățișează cu afecțiune părintească și nepărtinitoare atât memoria afectivă a episoadelor din trecut, înfrumusețate de atașamentul subiectiv al povestitorului, cât și căutarea neobosită a unor oglindiri limpezi a faptelor de mult petrecute, așa cum acestea s-au înfăptuit într-un plan obiectiv. Lucrarea ce ni se odihnește acum în mână recuperează tocmai acest univers narativ și afectiv al contactului cu istoria. Textele reunite între copertele acestui volum pot fi cel mai bine circumscrise conceptului de tradiție istorică orală, narațiuni construite anonim ce-și trag seva din memoria filtrantă a oamenilor și a locurilor în care aceștia își duc traiul. Protagonistul colajului de povestiri este Hunedoara, spațiul actualului oraș, împreună cu regiunea înconjurătoare, un bazin economic, social, demografic și cultural complex, forjat din fierul care-i scrie destinul încă de pe vremea dacilor.

    Adinel C. Dincă

  • Colaboratoare cu vechime și ștaif a Literomaniei – unde au apărut online prima dată o bună parte din prozele de față –, Ohara Donovetsky este o magiciană a limbii române și o prozatoare de un farmec aparte, în care se îmbină sensibilitatea estetă și feminină cu ecouri din proza noastră interbelică, modernistă. Personajele prozelor sale scurte alcătuiesc o galerie de femei intrigante și pitorești, cărora talentul de mare povestitoare al scriitoarei le conferă o aură de neuitat. Adina Dinițoiu   Proza Oharei Donovetsky este o explorare curioasă și duioasă a unui univers intim, în care centrul de iradiere este femininul. Trebuie spus că în povestirile din acest volum se întâmplă foarte multe. Gesturile simple devin adevărate simboluri, chei de interpretare ale unor existențe în aparență banale, dar care ascund în spatele cortinelor o adevărată recuzită a ineditului. Fărâme de existență, surprinse în canavaua de poveste, capătă sensuri surprinzătoare, în tonalități când mângâietoare, când aspre, asemenea luminii descompuse printr-o prismă optică. Ohara Donovetsky este o povestitoare atât de iscusită, încât ne-ar putea ține treji, asemenea Șeherezadei, o mie și una de nopți, și încă una în plus. Raul Popescu
  • Între ascensiunile în podul casei și cele spre cer se înfiripă o narațiune a copilăriei, în care întrebările și mirările sunt nenumărate prilejuri de explorare, de întoarcere către clipe de echilibru, când toți ai casei se află împreună, iar această bucurie este leacul cel mai potrivit pentru orice neliniște. Este o narațiune a memoriei afective, curgând ba limpede și calm, ba tulbure și jucăuș. O naivitate căutată, o vârstă a inocenței, a fericirii necondiționate, de unde dispar, rând pe rând, ba o bunică, ba tata, ba o carte îndrăgită. E un joc al vârstelor, cu scene în care domină entuziasmul și energia inepuizabilă, dar și cu pauze de respirație lentă, de meditație poetică.

                                                                                     Ovidiu Baron

    „Un copil naiv până târziu” povestește despre începuturi și sfârșituri – ale fiecăruia și ale tuturor –, astfel încât cititorul se descoperă transportat într-o lume de vis, chiar dacă totul se întâmplă pe când „trăiam vremuri grele pentru mulți”.

    În Cerul de deasupra vremii, Andra Samson îmbină proza nostalgică și poezia dulce-amăruie, pentru a crea un micro-roman care, deși aparține, fără îndoială, fragmentarismului, reușește să păstreze compactă acea linie diafană și, uneori, dureroasă a amintirilor, scriitoarea dovedindu-se o dată în plus o arhitectă devotată a cuvintelor bine alese.

                                                                                  Odilia Roșianu

  • Cimitirul

    55.00lei
    "Cu mulți ani în urmă, am citit Cimitirul - mărturisesc, dintr-o curiozitate plină de neastâmpăr - și zău că n-a fost deloc ce mă așteptam să fie. A fost mult mai mult. Sarcastic și cu un umor fin, genuin, care te cucerește ireversibil, carismatic și sincer până la exasperare, Teleșpan ne propune un roman care, dincolo de aparența lejeră conferită de limbajul suburban, accesează câteva problematici majore. Personajul său este mandatarul unor opinii și credințe simple, dar profunde, care converg spre concluzia că fericirea vine din acceptare, și nu din cosmetizarea unor realități menite să îmbrace adevărul în straie strălucitoare, dar găunoase. Până la urmă, în fața morții, prilej de reflecție în carte, suntem cu toții lipsiți de argumente.
    Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la romanul Cimitirul, pe lângă incursiunea frustă într-o zonă la care alții nu se pot gândi decât după ce își scuipă în sân, este acela că poate fi citit de toată lumea: umorul și situațiile funambulești îi corup pe cei înclinați spre pudibonderie, în timp ce îi seduc neînduplecat pe ceilalți. De altfel, prima ediție este de mult epuizată, iar exemplarele care au mai circulat în rețeaua norocoșilor sunt pe cale de dispariție. "
    (Violeta Borzea, editor)

Dezactiveaza titlul coloanei Mega Menu

Go to Top