Romanul Simonei Ferrante, o poveste nu doar complexă și palpitantă, ci și stranie, imprevizibilă și bulversantă, ar putea fi un thriller dacă nu ar fi, înainte de orice, un demers despre identitate, memorie, integritate și familie. Tărâmul inocenței nu este doar o lume ideală în care copiii nu pot suferi abuzuri și nedreptăți, ci și cel în care gâștele sălbatice au un loc propriu în marea familie a lumii, dincolo de potențiale orori, dincolo de false standardizări, dincolo de cătarea puștii.

Într-un amețitor carusel de răsturnări de situație, nu putem să nu remarcăm romantismul duios ce se trage din spiritul gregar al gâștelor sălbatice. Ele reprezintă nu doar ideea de apartenență, ci și puritatea lumii. Tărâmul inocenței este, la capătul distilării dilemelor morale și dincolo de teribila inadecvare a alegerilor versus posibilele consecințe ale acestora, un roman al purității redescoperite, al integrității și al drumurilor noi.

  (Violeta Borzea, editor)

Am lecturat cu sufletul la gură această carte apparent polițistă, dar care tratează efectele unui lanț de trauma transgeneraționale. Diferența este modul în care personajele aleg să le vindece, prin dreptate și adevăr sau prin minciună și secrete.  Povestirea care deschide volumul este una dintre cheile care anunță transgresarea  planurilor narrative de la introspecție și evocare la dinamica unui policier incitant:  răpirea unei fetițe. Prin„tărâmul inocenței” am trecut fiecare pe drumul de la copilărie la stadiul de adult, purtând în AND „păcatele părinților”, dar și dorința de a le șterge, păstrând acel tărâm undeva, într-un colț, pentru a reveni atunci când ne pierdem.

(Corina Ozon, scriitoare)