Dacă dialectica este arta de a ajunge la adevăr prin dialog, atunci Marietta Dobrin ne propune o dialectică a dorului. Dorul nu este doar o condiție a omului – conform extrapolării tiparului descartian, “îmi e dor, deci exist” –, ci și o stare de grație invocată și refuzată în egală măsură, căci pe de o parte e un sentiment elegiac și duios, pe de alta presupune o suferință nestrămutată ce vine din îndepărtarea față de cei dragi și față de casa natală, care devine, mai ales sub auspiciile înstrăinării, un ADN imposibil de ignorat. Fata cu cimbru în buzunar e, așadar, un omagiu adus amintirilor neprețuite ale copilăriei și tinereții – și, implicit, ale celor apropiați, așa cum au fost –, dar și o confesiune vindecătoare, menită să conserve o lume amenințată potențial de uitare.

(Violeta Borzea, editor)

Cartea Mariettei Dobrin este o colecție de amintiri distilate de depărtarea, în spațiu și timp, de locul de origine, către care autoarea se întoarce cu o intenție nostalgic-recuperatoare. Fata cu cimbru în buzunar de odinioară privește înapoi cu iubire și alege să compună această carte-album din imagini ale celor mai dragi locuri și oameni, decantate, dar și validate de distanța în timp și spațiu care le separă. Structurată în capitole scurte și limpezi – unele spuse în șoaptă de basm la gura sobei, altele ghidușe, cu tâlcul unor povești de șezătoare –, cartea se citește cu respirația la gură, cu nerăbdarea, dar și cu bucuria întoarcerii la matca identitară. Confesiunea concentrată și bine calibrată are ritm cumpănit și ton înțelepțit de experiența dorului-durere, înainte de toate, și poate tocmai de aceea are efectul unei ploi răcoroase de vară sau a unei îmbrățișări vindecătoare. Uneori obiectele evocă o lume din dorința de a o scoate din uitare, așa cum sunt tuciul sau șorțul, alteori obiceiurile campestre sunt repovestite ca și când ar putea ține timpul în loc, și așa sunt cele despre culesul viilor, fiertul magiunului, al săpunului, târguri sau drumuri la Magazinul Universal. Peste toate se înalță cele care imortalizează chipuri sau tipologii, de la cele ale părinților la cele ale bunicilor, ale surorilor sau ale vecinelor – dintre care face parte indimenticabila Marița –, neuitând din galerie pe cele ale prietenelor de-o viață – minunata Sânziana, bunăoară – sau pe cele de doar o zi, cum pare să fie străina profesoară de life-style ad-hoc din tren sau cea cu care vizitează într-o zi o galerie de artă. Două geografii spirituale aflate la confluență, cea de acasă și cea de adopție, compun relieful afectiv al autoarei, care se identifică nu numai cu tânăra care poartă perpetuu în buzunar, pe post de madlenă, cimbrul cu aroma copilăriei, dar și cu cea care confirmă, nel mezzo del cammin, lecția simplității, a modestiei și a iubirii.

(Ohara Donovetsky, scriitoare)

Când o citești pe Marietta, este imposibil să nu te regăsești într-o frântură de poveste. Are darul să scoată la lumină amintirile adormite și, pentru câteva momente, să le facă să strălucească. Precum obiectele de preț ținute în cufăr de străbunicii noștri, în basme sau aievea, pentru că farmecul este tocmai călătoria pe această linie imaginară pe care ne întoarcem în copilărie sau în diverse ipostaze ale vieții. Scrierile Mariettei fac parte din memoria colectivă, dar sunt acele colțuri în care n-am mai umblat de mult și unde, uneori, ne temem că doare dacă umblăm. Or Marietta reușește să ne ducă de mână, cu blândețe, în aceste felii din viață, care recompun o lume poate uitată, dar nu abandonată.

(Corina Ozon, scriitoare)

Fragment din carte:

Iarna, mama și bunicile mele fierbeau într-un tuci mare șunca, piftia, cârnații de băgat la oala cu untură, măruntaiele pentru umplut caltaboșul, apoi, când terminau cu toate, după Sfântul Ion, adunau jumările și untura veche, folosită la gătit, și le fierbeau într-un tuci special cu sodă ca să facă săpun. Dacă nu ieșea bine, îl tăiau în bucăți mici și-l mai fierbeau încă o dată. Bunica mea era o specialistă foarte pretențioasă, iar dacă săpunul nu ieșea cum dorea ea, era în stare să-l fiarbă la infinit. Noroc că experiența și priceperea ei nu dădeau niciodată greș. Îmi plăcea să stau cu ea lângă tuci și să amestec lichidul mai întâi subțire, apoi din ce în ce mai gros și mai leșios. Lemnele trosneau, focul ne privea cu mii de ochi scânteietori, făcându-ne să nu mai simțim frigul, și ascultam poveștile și vorba caldă a bunicii. A doua zi, când se răcea bine roata de săpun, o tăia în triunghiuri precise și le urca în pod, la uscat. Primăvara, în tuciul pentru păsări, mama fierbea mălai, urzici și pălămidă, hrană pentru bobocii de rață și de gâscă, iar de Paște, în tuciul de gătit, fierbea măruntaiele pentru drob și ciorba de burtă. Vara era anotimpul păsatului de mălai dulce, care se împărțea în ziua Moșilor de vară împreună cu merele dulci-acrișoare; apoi le venea rândul dulcețurilor de vișine, de căpșuni şi de cireșe, iar după mijlocul verii, roșiilor pentru conservă. Seara adunam roșiile din grădină în găleți, le spălam, le lăsam să se zvânte pe masa acoperită cu ștergare mari, iar a doua zi, dimineața devreme, le tăiam în bucăți, le dădeam prin mașina de tocat și le puneam la fiert în tuci. Un tuci mare, de câteva vedre. Împărțeam sarcinile cu surorile mele și nimeni nu protesta. Una se ocupa să țină focul viu, până când începea să bolborosească bulionul, apoi trebuia să-l țină molcom, iar asta era cel mai greu. Coceni, lemne, vlăstari uscați de viță-de-vie, toate erau bune de pus pe foc. Alta se ocupa cu învârtitul linguroiului în tuci. Încet, cu atenție, cu mișcări rotunde, de sus în jos sau circulare pe pereții tuciului. În timp ce fierbeau roșiile, spălam sticlele, le limpezeam bine și le așezam roată pe lângă foc, să se usuce și să se încălzească, pentru a putea primi în burta lor bulionul fierbinte și gros. După câteva ore de fiert, dintr-un tuci plin ochi abia mai rămânea jumătate. Apoi venea rândul toamnei, cu magiunul de prune și nelipsita zacuscă, hrană prețioasă pentru iarnă. Indiferent ce se afla pe foc, eu abia așteptam momentul final, când se umpleau toate sticlele și borcanele, iar noi, copiii, ne înarmam cu linguri și râcâiam pereții tuciului. Coaja aceea, de fructe sau de legume uscate la dogoarea focului, era cea mai delicioasă tratație. Tuciul cunoaște bine inima oamenilor. Roșie, vie, petrecăreață la nunți și la botezuri, neagră-vineţie, tristă și neîmpăcată la pomenirea celor adormiți.