„Am sunat la excavator şi au zis că vin în vreo două ore şi ceva, adică pe la douăsprezece. Am luat banda roz, ţepuşele şi m‑am dus să caut mormântul. L‑am găsit. Am pus ţepuşele, am trecut banda roz prin inelele pe care le aveau în capăt şi gata. În momentul ăla moartea mi s‑a părut tristă. De fapt, nu moartea. Mai mult ideea de
înmormântare. Tu mori, să zicem. Vin familia, prietenii cu tine până la cimitir, te bagă în pământ, ceea ce e OK, dar apoi te lasă acolo şi pleacă. Fără lumină, fără nimic. Cu viermii. Iar pe ăia trebuie să îi aştepţi câteva zile. În Anglia, cum e frig, te şi conservi, chiar câteva săptămâni. Logic, fiind mort, nu simţi nimic din toate astea, dar dacă nu e aşa? Poate că fix ăsta e purgatoriul? Adică tu mori în sensul că nu mai poţi să mişti, să clipeşti, să respiri, nu mai
poţi să faci nimic. Dar dacă, de fapt, auzi, simţi, miroşi?
Uite că la asta nu m‑am gândit până acum. Şi ăştia te pun în coşciug şi ştii, adică înţelegi şi conştientizezi ce ţi se întâmplă, dar nu poţi să mişti, să vorbeşti sau să deschizi ochii. Te bagă în pământ şi ştii şi asta şi tot ce poţi să faci e să stai terifiat. Stai ca prostul şi aştepţi viermii. Cel mai de căcat e când simţi că încep să te mănânce. Plus mirosul. Toate sicriele astea noi, scumpe, frumoase şi perfecte sunt cam etanşe. Mori încă o dată sufocat de propria împuţiciune, dacă teoria asta e valabilă. Şi când ăia termină de
mâncat şi ultima celulă de pe oase, abia atunci poţi să te duci în rai. Dacă e aşa, cred că sunt mii de suflete pline de spume la Poarta Raiului. Că te cam apucă nervii după nişte ani de aşteptare. Personal, cred că vreau să fiu mumificat, că nici incinerarea nu îmi surâde, dacă e cu simţuri.”
